höpöhöpö

sau baliverne, pe finlandeză. răsfoind caietul pentru examenul de azi, mi-am adus aminte ce fun poate sa fie limba asta şi mi-a reapărut dragul. de-a dreptul adorabila...

cum ia ea cuvinte din engleză şi le adaugă un i hotărât, mută accentul pe prima silabă şi scoate perle precum KETSUPI, BITSI, PUBI, ROKKI, PINKI...you can guess, right?

saaau... cât talent în lipirea cuvintelor pentru a face cuvinte noi: mobilul e telefon de excursie, naivul are ochi albastri SINISILMAINEN, gelosul... şosete negre MUSTASUKKAINEN,

ce urât fac finlandejii aştia când se supără... aproape că se încruntă şi exclamă: VOI VITSI! adică Ce glumă! sau doar suspină cu un mic VOI,VOI... cel mai grav e când scot un PERKELE!. atunci chiar se îngroaşă treaba. tocmai au scos un La dracu!

şi câtă melodie... mă plimb seara pe pod. KÄVELEN ILLALLA SILLALLA. ceva amuzant? TUTUNTUNTUIEN. mai cald. LÄMPIMÄMPI. imunitate- VASTUSTUSKYKY.

unde mai pui că la a se îmbrăca şi a şi-o pune nu e nici o diferenţă, şi li se zice PANNA?

şi cireaşa de pe tort e profesoara...draga de Marika. "itse inseamnă tu însuşi", iar "În burticul maimuţei sunt două banane"

ode to the first power in the state

really now, what would i do without tvr? or even the occasional culture on tv sigma? to be continued, new and improved with cable.

dom'le, a'nnebunit blocu'!

supărată după examenul de concepte, ajung eu acasă şi mă postez în faţa liftului. apăs. aştept. apăs. aştept. mă încrunt. apăs. bat. aştept. mă durea şi piciorul. deci mai apăs şi mai aştept. 10 minute mai târziu, depăşeam o băbuţa pe la etajul 6.
"maică, dacă ştiam că vii, urcam cu tine." dau din umeri, urc mai departe. ce de ganduri îmi treceau prin cap, ca înaintea morţii... puteam sa zic mai tare, m-ar fi auzit...da ştiam aia, de ce n-am răspuns?...şi de ce nu mi-am ¤gâfâial㤠luat pastilele aseară?
la 8. acolo stau. şi scot cheia să deschid singura barieră dintre mine şi patul nefăcut. şi aud un bocănit. din lift. da, normal, probabil se lucrează. un mormăit suspect. deschid uşa, dar nu la casă, ci la lift. uşile închise, nimeni înăuntru. mă uit pe gemuleţ, nişte adidaşi continuaţi de nişte picioare, dubios sprijinite de peretele liftului. mă copii, voi va ascundeţi în lift? nici pe departe. tanti maria trăgea un pui de somn şi visa. în lift. hai s-o scot. spiritul ăsta civic! am împins în uşă, am tras, nimic. tanti maria, dati-vă mai încolo, să vă scot. nuu. vă e rău? nuu. mi-e bine.
8-) bineînţeles că nu am reuşit nimic. dormea pe o pungă cu sticle, fix în dreptul uşilor. mă duc la administrator, vine omu' trezit din somn, şi începe: haai, maria. haaai, că tu ştii cât te iubesc eu pe tine..hai să te duc acasă...nimic. aduc o umbrelă lungă să împingem în ea, în sacoşă, ceva. nimic. haaai, mariaaa, haai. hai la tine acasă, să vorbim. hai că te mangâi eu... moment în care am considerat datoria mea de vecin îndeplinită. şi m-am retras. puţin speriată. discret şi sigur.
20 de minute mai târziu, îmi dădeam jos căştile. mai e nevoie să spun ca aceleaşi sunete se auzeau dinspre hol? nu ştiu cum s-a reuşit, dar cam peste alte 15 minute nu se mai auyea decat bârfa de după a babelor strânse toate la mine pe palier.
în loc de epilog. tanti maria e sexagenară. la fel şi administratorul. doar ca el e şi însurat. si tot o sexagenară trage şi concluzia, zgomotos: dom'le, a'nnebunit blocu'!
..dar ce bine am dormit după

intr-o buna zi...

dar până atunci, îmi asum sprâncenele ridicate, privirile perplexe, zâmbetele artificiale, mai artificiale ca vopseaua de păr sau chiar şi decât cola.
am de dat. şi ce ciudat, oamenii nu vor să primească.
am avut o pornire absolut umană azi de a îmbraţişa un om. avea nevoie. o ştia şi o ştiam. aşa că am întins braţele spre ea cu toată căldura. penibil, nu? mă gândeam...îmbrăţişările ar putea face lumea un loc mai bun. refuzul ăsta placid, zidul rece, nu, nu de marmură, nici macar de fon de ten... un zid de vid, de gol... asta stă în calea fericirii. cred. şi doar e blogul meu, pot să zic şi că fericirea miroase a vanilie. şi aşa e. că zic eu. deci sunt sigură.
eu vreau să trăiesc in videoclipul de la everyday. e ciudat cum dave matthews m-a luat prin învălurie şi m-a absorbit în ultima vreme. dar mă simt bine cu astă nouă pasiune. videoclipul de la everyday e un videoclip cu oameni care se îmbrăţişează. ştii tu, ca in campania aia cu free hugs. doar că la final puteai să îi îmbrăţişezi pe oamenii din band. deci da. puţin diferit. în orice caz, era frumos cum în afară de doi toţi reacţionau pozitiv şi dădeau mai departe. şi aş vrea atât de mult să se întâmple asta. everyday.
poate într-o bună zi.