dar până atunci, îmi asum sprâncenele ridicate, privirile perplexe, zâmbetele artificiale, mai artificiale ca vopseaua de păr sau chiar şi decât cola.
am de dat. şi ce ciudat, oamenii nu vor să primească.
am avut o pornire absolut umană azi de a îmbraţişa un om. avea nevoie. o ştia şi o ştiam. aşa că am întins braţele spre ea cu toată căldura. penibil, nu? mă gândeam...îmbrăţişările ar putea face lumea un loc mai bun. refuzul ăsta placid, zidul rece, nu, nu de marmură, nici macar de fon de ten... un zid de vid, de gol... asta stă în calea fericirii. cred. şi doar e blogul meu, pot să zic şi că fericirea miroase a vanilie. şi aşa e. că zic eu. deci sunt sigură.
eu vreau să trăiesc in videoclipul de la everyday. e ciudat cum dave matthews m-a luat prin învălurie şi m-a absorbit în ultima vreme. dar mă simt bine cu astă nouă pasiune. videoclipul de la everyday e un videoclip cu oameni care se îmbrăţişează. ştii tu, ca in campania aia cu free hugs. doar că la final puteai să îi îmbrăţişezi pe oamenii din band. deci da. puţin diferit. în orice caz, era frumos cum în afară de doi toţi reacţionau pozitiv şi dădeau mai departe. şi aş vrea atât de mult să se întâmple asta. everyday.
poate într-o bună zi.
1 comment:
>:D< de cate ori te vad. si cand n-ai nevoie ca sa-ti ramana si pentru drum. facem bottled hugs, add water.
Post a Comment